Aceeasi zi in 3 filme diferite

De cel putin jumatate de an, auziti peste tot trei nume proprii (Mitulescu, Porumboiu, Muntean), un subiect (Revolutia romana) si o lista de premii. Daca as avea forte magice sa fac dintr-o singura bataie de palme sa va duceti la cele trei filme (Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii, A fost sau n-a fost, Hirta va fi albastra), n-as ezita nici un moment sa fac lucrul asta. Iar rolul meu s-ar incheia aici. Din nefericire, trebuie sa continui.

Pentru multi, succesul lui Cristi Puiu de anul trecut, de la Cannes, cu Moartea domnului Lazarescu, a fost un accident. Nimic mai gresit. Nu poti trece cu vederea faptul ca exista un val de regizori tineri ce au Cinema-ul in suflet, in minte, in inima si nu in ultimul rand, in privire. Numai daca ai gusturi complet indoielnice si usor masochiste, te mai poti duce in continuare la susele unor Nicolaescu, Carmazan sau Saizescu. Watch out, cei noi au venit sa continuie, intr-un stil propriu, o istorie a cinematografiei inceputa merituos cu multi ani in urma de Pintilie, Ciulei sau Daneliuc. Premiantii clasei, si nu numai, sunt urmatorii: Cristi Puiu, Catalin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu (R.I.P), Radu Muntean, Constantin Popescu, Tudor Giurgiu, Nae Caranfil, Hanno Hofer, Cristian Mungiu.

In ultima luna au avut premiera filmele de lungmetraj a trei dintre ei. Sa le luam pe rand: Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii, filmul lui Catalin Mitulescu, e pe departe cel mai ambitios dintre toate. Cei care au vazut scurtmetajele acestuia (17 minute intarziere, Bucuresti-Wien ora 8:15 si Trafic (Palm d?Or scurtmetraj) ) recunosc in Sfarstul lumii acelasi stil curat, o fluiditate marca Marius Pandaru (marca inregistrata) si o emotie pura. Cred ca era necesar sa avem si noi romanii, un Good Bye, Lenin! al nostru, in care sa avem adunate nostalgiile noastre legate de toate prostioarele de dinainte de 89 ce ne faceau viata mai suportabila. Iar aici Mitulescu e impecabil, ca un colectionar maniac ce nu-si permite lipsa vreunui exemplar din insectarul sau. Eroina filmului sau, adolescenta Eva (Dorotheea Petre - excelenta in rol) e atasanta prin simplitatea gratiei ei. Prinsa intre 2 iubiri, intre un fiu de securist si un fiu de dezident, urmarita mereu de fratele sau Lalaliu (Timotei Duma), de 7 ani, reuseste sa supravietuiasca intr-un mod demn si frumos intr-o epoca cel putin dureroasa. Finalul, cu revolutia ce marcheaza viata tuturor, e pur si simplu uluitor. Din pacate, structura filmului devine greoaie la un moment dat, ritmul schioapata, iar toata aceasta aglomerare de timbre vechi puse frumos in glosar e obositoare. Ce-i prea mult uneori strica. Dar imaginile din final cu Lalaliu citindu-si scrisoarea catre sora sa ajunsa pe un vas de croaziera(filmat intr-un plan larg, cu marea), sunt de-o eleganta ce se numeste Stil Cinematografic si te face sa inchizi bucuros ochii la stangaciile din film.

Daca va inchipuiti ca Bucurestiul, Iasul sau Timisoara e cel mai cunoscut oras din Romania in lumea filmului, dati-mi voie sa va dezamagesc. Vasluiul e cu siguranta cel mai adorabil, caraghios, si totodata haios dintre toate. A fost sau n-a fost e debutul in lungmetraj cel mai premiat din Romania. Asa cum Cristi Puiu iti intindea plasa facandu-te sa crezi ca e vorba (doar) despre spitalele romanesti, la fel esti tentat sa crezi ca A fost sau n-a fost? e vorba (doar) despre Revolutia romana. O privire simplista ar fi urmatoarea: intr-un mic oras de provincie (nespecificat ) 3 personaje incearca sa dezlege misterul acelei zile de 22 decembrie 89 intr-un talk-show la o televiziune locala. Si evident ca raspunsul, desi pluteste mereu in aer, niciodata nu e spus raspicat. Dar miza filmului nu e (doar) asta. E vorba despre acea lume de provincie unde istoria fiecaruia se amesteca intr-un mod halucinant cu Istoria cea mare. Piscoci (Mircea Andreescu) un batran pensionar, singur, se pregateste sa devina pentru a nustiu cata oara Mos Craciun. Manescu (Ion Sapdaru), profesor de istorie (un fel de intelectual al oraselului) e terorizat de nevasta-sa care il cearta ca se intoarce mereu acasa cu salariul baut (e extrem de candid in inocenta sa acest personaj). Singurul dintre cei 3 macinat de problema revolutiei e Jderescu (Teo Corban), patron al unei televiziuni locale.

Tonul lui Porumboiu e just in fiecare cadru. Caldura cu care isi construieste personajele (hilare fiecare), nu-l impedica sa fie lucid si sa "vaza monstrous". E un umor tandru si crud in acelasi timp, ca-n Caragiale, Cehov sau Gogol (asta ca sa avem si referinte literare). Totul culmineaza cu o scena de 40 de minute, cadru fix, in care tensiunea si delirul tuturor personajelor devin de nedescris (trebuie vazuta secventa ca sa fie crezuta). Un talk-show pornit cu nobila clauza de a afla daca "a fost sau n-a fost revolutie la noi in oras?". O comedie trista in care toate cliseele despre revolutie sunt demolate cu o cruzime burleasca. Fiecare are adevarul lui, fiecare are istoria lui mica si personala... Singurul lucru care poate conteaza e ca in acea zi, in acel oras mic, a fost pentru prima data "frumos si liniste". Un film minimalist superb cu un usor touch of "gentle poetry" (Variety).

Cei care au privit cu reticenta debutul lui Radu Muntean in lungmetraj cu Furia, acuma nu le mai ramane decat sa-si roada unghiile de invidie Hirtia va fi albastra e dintre toate cele trei, cel mai emotionant. Pariul lui Muntean are o miza enorma: cum sa faci un film delicat despre nebunia noptii de 22 decembrie ?89. Cum poti decupa o poveste simpla si sa o construiesti pornind de la final. Cum sa reusesti sa tii spectatorul atent cand nu ai arsenalul lui Porumboiu (umorul devastator, dar atentie, fara veselie) si nici apetenta spre nostalgia unor vremuri, a lui Mitulescu. Aici intervine talentul scenaristilor (trio-ul Radu Muntean, Razvan Radulescu, Alexandru Baciu), ritmul, tonul, viziunea si montajul regizorului, jocul fenomenal al actorilor si nu in ultimul rand imaginea lui Tudor Lucaciu.

Asa cum in Moartea domnului Lazarescu stiai din titlu deznodamantul, aici il stii din prima secventa a filmului. Doi tineri ies dintr-un tanc sa fumeze o tigara si sunt ciuruiti. Nimic spectaculos, nimic facil. E vorba despre moarte: cronica unei morti (ne)anuntate. Costi (Tudor Lucaciu) e un tanar inrolat in MI ce trebuie sa patruleze in noaptea revolutiei. Dezerteaza si e pus in situatii cel putin halucinante. Confuzie, situatii extreme, fiecare se impusca cu fiecare, eroism, erori, pe scurt: nebunia si absurdul oricarei revolutii. Dar Muntean nu incearca sa dea raspunsurile la intrebarile "Cine a tras in noi?", "Cine au fost teroristii (daca au fost)?", "Cine se face vinovat de moartea tinerilor?". Pentru el miza sta in ultimele ore ale acestui tanar. Speri in tot filmul ca nu masacrul sa fie finalul, te atasezi de personaje, ca apoi, incetul cu incetul, cu o precizie de ceasornic elvetian, filmul sa se intoarca fix in acelasi moment. Aceeasi coperta cu tigara Kent ce "arde frumos" si viata curmata brusc, inutil, absurd.

Aici se termina si articolul meu. Vizionare placuta!